Anti dar nu împotrivă

La mine e şi mai târziu! De parca am fi in poezia aceea in care scrisorile circulă inscripţionate pe cochilia unui melc călător.  De-abia acum am vazut ca mi-ai răspuns!...Si poate incă mai aştepti răspuns.
Tastatura asta blestemată imi face figuri,nu găsesc mereu diacriticile!AH!
Tu le spui poze, eu le spun fotografii. Nu-mi plac pozele! Pozatul e pozat şi atât. Fotografia e artă.
Tu spui că te aşezi in umbră când priveşti ceva in obiectiv. Dar când te laşi imortalizata de obiectiv,stai in soare,nu?
Ai vrea sa faci o poză de pe Lună. Ha,ha! Incerc să mi te imaginez in costumul acela mare cu toată instalaţia aceea de menţinere a vieţii in spinare si cu casca in cap,care iţi limiteaza vizibilitatea imprejurul tău,incercând sa ajustezi aparatul foto sa focalizezi...
probabil ca din zece cadre o sa prinzi si planeta  noastră intr-unul. Şi poate că atunci acolo sus in frigul şi bezna şi liniştea de pe Lună,luptându-te cu gravitaţia mică şi cu stânjeneala costumului să-ţi vină mintea la cap şi să inţelegi că e important câteodată si 'UNDE suntem'.
Tu crezi că e important cu cine suntem.
Eu cred că e mai important cine suntem.
Tu vrei o poză in care nu te vezi.
Eu vreau să ştiu cine sunt.
Ne luptăm? Te provoc!...

Anti Luna inseamna Soare

... e tarziu... si vad antiteza. Mi-ai prins curat observatia cu oamenii din iarna trecuta si cei din iarna viitoare. Nu am depresii, nu simt nicio rautate, sunt doar un om ganganie ce isi strabate calea.   Mereu, cand vrem sa facem o poza, ne asezam in penumbra, obiectul pozat va sta neaparat in lumina. De pe Luna imi doresc o poza, sa vad cum nu ma vad, sa vad cum nu ii vad, sa vad ca nu e important UNDE suntem ci doar cu cine suntem.
   

Eu sau Tom Sawyer, totuna

Imi place tare mult expresia : "dolce far niente" de parca e un nume, o locatie, un taram al fericirii. Suna atat de odihnitor si de placut... dolce far nienteeeee... wooahh.... ma furnica pielea. Cateodata regret ca nu m-am nascut mai demult decat sunt nascuta... poate apucam transportul fluvial cu pluta din papura si lemn. Cred ca ma faceam plutar si ma lasam pe Dunare in jos plutind pe o pluta zdravana, cu umbrar facut din doua maldare sanatoase de stuf puse in "X"... aaa, si un felinar chior agatat de un par pe care flutura si un drapel... un fel de semnalizare... sau o esarfa? :)

    Trebuia musai sa mananc niste pere zemoase, sa mi se prelinga lipicios pe buze... sau sa ciugulesc lenes boabe de struguri timpurii pe care sa-i arunc smekereste in sus si sa-i prind fix in gura strivindu-i apoi zgomotos intre dinti, transformandu-i rapid in must dulce si bun. Aaaaah, ce liniste putea sa transmita orizontul apei aliniat cu marginea plutei? Ce poti sa-ti doresti mai mult de atat? sa-ti lasi mana lenoasa peste apa si din siaj sa-ti ciuguleasca pescarusii boabele de struguri lasate ofranda? Ce averi sa platesc pentru o astfel de plimbare?

Anti luna, anti poza

La mine e altfel.
Aproape invers.
În zilele astea de iarnă păcălită.
(Ai zice că iarna s-a corcit cu primăvara)
în zilele astea pline de vânt şi de lipsa zăpezii, spiritul...
-Care spirit?
-Al meu? E ok!
-Al iernii? Nici nu e spirit... Cum să fie fără zăpadă!
Câteodată mă disperă  peisajul asta gri. În Dobrogea, iarna nu-i albă decât puţine zile, şi puţine-s  şi zilele vesele ale copiilor. În rest, totul e gri. Şi nu-s numai betoanele din oraş. Gri e şi satul şi câmpul si-ntinderile de apă-gheaţă sau nu.
Eu nu mă gândesc la oamenii din iarna trecută sau la cei din iarna viitoare, mă gândesc la cei din iarna asta şi care nu vor mai fi iarna viitoare. Am, ştiu o prietenă care nu o să apuce încă o zăpadă. Ştie şi ea. Mai sunt şi alţii care nu vor apuca încă o zăpadă, dar nu îi ştiu, si-i mai bine că nu-i ştiu. Tu trăiesti fiecare zi ca şi cum ar fi ultima. Îmi pare că te grăbeşti. Tu care mă acuzai pe mine de grabă. Eu trăiesc ca şi cum fiecare zi ar fi prima. Prima dintr-un nesfârşit şir de zile identice. În care fac mereu şi mereu aceleaşi greşeli. Nu mă grăbesc. Aştept să treacă ziua şi să vină următoarea,care-i identică, în care să fac din nou aceleaşi greşeli.
Despre lună şi cei 40 de ani în care nimeni nu s-a mai dus... Ce să spun! De ce să se mai fi dus?! La ce bun?...
Acolo în bezna aia ce să vezi? Ai vrea să te vezi de pe lună?! Cred că suntem prea mici şi neinsemnati pentru asta. Mulţumeşte-te totuşi că putem noi vedea luna.
Despre vis....nici eu nu mi-am făcut multe vise. Am avut aceeaşi limită. Să fie de vină zodia?...
Am visat cam ce am presupus că pot realiza cinstit. Şi în neştiinţa mea toate visele mele erau materiale.
Nu am visat niciodată să am o anumită cultură sau o ocupaţiei anume. Şi acum nu mai pot visa.
Dar am dorinţe! Mai nou, îmi doresc să fiu mafiot.
În guvern sau în parlament.  Nu m-am hotărât încă.
Poate de-asta sufăr de depresie. Ca şi tine, şi eu îi privesc pe cei din jur,cum luptă şi aleargă să agoniseasca orice şi oricum.
Sunt burghezii ignoranti de maine.
Doar ca eu nu ma mai mir.

Luna, fa-mi o poza!

in zilele astea pline de zapada spiritul parca pluteste mai accentuat in jurul meu si-mi demasca intrebari existentiale.
   Cateodata ma fura peisajul alb prin care trec infrigurati oamenii din iarna asta. Oamenii din iarna trecuta... unde or fi? dar cei din iarna viitoare? La ce ma voi mai gandi daca voi mai fi? ... la oamenii din iarna asta, bineinteles... si tot asa. Traiesc fiecare zi parca ar fi ultima. Dar seara nu ma bucur ca a trecut ziua fiindca stiu ca putine zile vor mai fi.

   Ma tot gandesc ca de vreo 40 de ani nimeni nu s-a mai dus nici macar pe luna. Mi-as dori o fotografie facuta de pe luna cu mine cascand ochii la stele. De acolo, de sus, cred ca ne vedem bine cat de mici suntem: unii mai ambitiosi altii mai pasnici dar pizmuitori.
   Ne facem vise multe cand suntem tineri si le uitam pe parcurs sau le schimbam in altele mai putin ambitzioase.
   Nu mi-am facut niciodata vise mari. Am avut o limita joasa intre ce-mi doresc si ce pot sa intreprind. Poate de aceea nici nu sufar de depresii si totul imi pare roz. Privesc chiar cu mirare in jurul meu cum oamenii se smuncesc sa obtina totul. Eu le doresc sa obtina... e tzelul lor, poate de aia traiesc... nu toti ne hranim cu cu legume... unii vor carne si sange

de unde te iau?

 ... incepusem candva sa-ti spun pe ce raft esti in camera mea plina cu amintiri, impresii sau descrieri.  Ma tot intrebi... de cand ne cunoastem, ma intrebi. Esti un om curios nu pentru ca nu stii, ci pentru ca iti place cum ti se povesteste.
    Sa-ti placa poezia Turnul a lui Horvath Istvan inseamna ca ai timp sa asculti, sa intelegi dincolo de cuvinte.
    Pe tine te-as opri din butonul off si ti-as scoate bateriile pentru o zi. Te-as lasa cu cateva borcanele umplute cu placebo. Sa le degusti pe indelete, sa-mi povestesti ce-ti inspira si apoi sa punem cuvintele incet pe hartie, fara graba, pana la ultimul oftat cu trei puncte de suspensie. Cand desfaci un borcanel, nerbadator, le deschizi imediat pe toate si ne spui repede si prea scurt un rezumat la tot ce ai gasit. Eu, sunt un ascultator si cateodata un receptor cu simturi. Unii oameni asculta nu doar cu urechile si atunci, toate simturile stau pregatite sa-si primeasca portia din poveste.

Tu esti un egoist si nu ne dai mereu aceste portii. Lansezi frumos o nada cu o idee geniala, o savuram, dar nu ne-o dai asa cum ai simtit-o tu fiindca esti prea grabit ca sa ne spui si noua. Cu siguranta ai sa razi de randurile astea peste vreo 7 ani. Acum le citesti de cate doua, trei ori, dar foarte repede. De ai fi avut o alta varsta le-ai fi citit incet, sa nu se termine, sa crezi ca sunt multe cuvinte doar pentru tine... asa cum si sunt. Acum te asez la loc, pe raftul cu prieteni de incredere :) 

cand scriem pe blog?

 
Din primele randuri trebuie sa precizez cine este pierde vara 
Este un baiat. Dar daca as avea 18 ani as zice "un nene" fiindca e asezat la casa lui cu sotie si copii.
L-am cunoscut tot datorita unor postari, pe www.jurnale.ro. I-am comentat o postare si de acolo se pare ca ne-am imprietenit.
   Imaginea lui afisata, pe acel site de scrieri de toate felurile, a fost una pasnica. Un tip care din cand in cand scria ce simtea: scurt, brut si fara descrieri. E stilul lui, asa simte, e bine sa nu-l schimbi. Il inteleg oarecum.
   De la el am priceput asa, brusc, fara dubii, ca omul scrie la necaz. Mi-a spus asta convins, intarirea convingerii lui venind de la afirmatia lui Grigore Lese pe care il admira foarte mult. De la Grigore Lese a invatat pierde vara ca omul creeaza la necaz. Dintr-un necaz, amintire, parere de rau se nasc multe cuvinte.
   Omul pasnic la necaz e mut. Nu vorbeste, nu rade, nu vede aproape pe nimeni. In schimb scrie. Scrierile pot fi infasate in cuvinte pe care in mod normal nu le-ar rosti... si atunci rezulta o poezie... chiar daca e o proza. Alteori, cuvintele sunt mici, pline de esenta, de strans intr-un pumn si aruncate in fata muzei.
   Pierde vara este un echer pe care nu stii cum sa-l asezi in cui...